Traim intr-o lume atat de agitata care, fie ca vrem fie ca nu vrem, ne cuprinde si pe noi, uneori atat de tare incat uitam sa ne oprim si sa ne bucuram de ceea ce suntem, de ceea ce avem sau de ceea ce ne dorim cu adevarat sa devenim.
Totul se intampla foarte repede,fiecare zi incepe sa semene cu cea de ieri sau cu cea de maine, traim in salturi de la o sarbatoare la alta, de la un anotimp la altul, de la o vacanta la alta, ne amagim la fiecare inceput de an ca acesta va fi startul pentru schimbarea de sine si nu mai avem timp sa ne bucuram de ceea ce primim zi de zi: de oamenii din jurul nostru, de cer sau de ploaie, de razele soarelui sau de ninsori.
Nu mai avem timp sa ne uitam alaturi si sa le spunem celor dragi "Te iubesc", nu mai avem timp sa ne imbratisam copiii si sa ne privim in oglinda atat de mult timp cat ar fi necesar ca sa ne vedem pe noi insine. Pentru fiecare amanare avem un argument, pentru fiecare secunda un obiectiv,pentru fiecare greseala o explicatie. Dar la ce ne folosesc?
Aparent ele ne justifica deciziile grabite si luate strict pe criterii de timp sau de valoare in bani, ne dau impresia ca suntem ocupati si importanti .Reusim cu succes sa avem mereu ganduri zgomotoase, sentimente masurabile si conturi cu bani gata sa acopere golurile aparute in urma galagiei continue din jur si din noi insine.
Dar, la capatul drumului ce se va afla? Ce va fi cand toate ratele la banci vor fi fost platite, cand copiii vor fi terminat scoala si se vor fi casatorit, dupa ce am atins apogeul profesional si chiar l-am depasit? Se vor ridica statui? Da. Cu ceva noroc doar in cimitire.
Dar cum ar fi sa ne oprim putin din goana impregnata in noi de cei din jur si sa ne intoarcem catre ceea ce conteaza cu adevarat si este durabil pentru o viata?
Cum ar fi ca pentru o zi sa ridicam ochii spre cer si sa multumim Celui de sus pentru darul minunat de a ne fi oferit viata? Cum ar fi sa ne oprim din fuga si sa ne imbratisam copilul care ne zambeste larg prin toti porii lui divini? Cum ar fi sa ridicam o floare din glastra si sa o oferim partenerului de viata alaturi de un sincer "Multumesc!"? Cum ar fi daca ne-am suna parintii si in loc de impersonalul "Ce faci?Cum te mai simti?" le-am multumi pentru eforturile facute in tinerete pentru a ne creste si a ne oferi o viata mai buna decat a lor.
Cum ar fi daca am asculta linistea si ne-am percepe asa cum suntem de fapt: divini, inspirati, creativi si puternici?
Cu siguranta am incepe sa zambim, am dansa, ne-am bucura de propria sanatate si prosperitate emotionala. Si aceasta stare ar deveni pereceptibila si in exterior si s-ar multiplica.Si am creste copii care, devenind adulti ,se vor preocupa si ei,la randul lor, de iubire, de credinta si de umanitatea din noi.....
Schimbarea aceasta nu se va produce insa, daca fortele noastre interioare nu ne vor spune ca aceasta stare este cea pentru care ne-am nascut. Nimic nu se va schimba atat timp cat vor conta mai mult solicitarile uneori aberante ale sefilor nostri, proprietatile materiale, dorinta de a castiga in defavoarea celorlalti, zbaterea si dezechilibrul interior aduse de preocuparile de mai sus.
Schimbarea este posibila doar daca in mod constient, decidem sa ne relaxam pentru o clipa la inceput, si apoi din ce in ce mai des, sa ne ascultam corpul, sufletul si mintea si sa vedem, sa simtim,sa intelegem care este cu adevarat menirea noastra. (Re)descoperind-o, vom deveni noi insine,linistiti si relaxati, gata sa oferim tot ceea ce este mai bun si mai valoros in noi, noua insine, dar si celorlalti.
Si atunci, cu siguranta, linistea interioara ne va permite ca tot ceea ce ni se potriveste in sens profund sa vina spre noi, sa ne invadeze si sa ne reactiveze bucuria de a trai constient.
Pe curand,
Roxana
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu