DESPRE IERTARE

PLEDOARIE PENTRU IERTARE

GRUP TERAPEUTIC CU DURATA DE 10 DE SESIUNI

Te invit să participi la grupul terapeutic cu tema: Pledoarie pentru iertare. În cadrul  întâlnirilor organizate saptamanal într-o atmosferă agreabilă, caldă și conținătoare vom pleca de la premisa că IERTAREA este generată de înțelegerea și acceptarea realității prin integrarea experiențelor trăite.

Alăturându-te grupului vei  putea descoperi:

ü  că iertarea eliberează de sentimentul vinovăţiei;

ü  că poți elimina melancolia, depresia, suferinţa și tensiunile ce iti contractă sufletul;

ü  modalități eficiente de a trăi într-o lumină nouă ghidată de împăcare, înțelegere și iubire;

ü  cum iti poți îmbunătăți relațiile cu cei din jur.

În acest demers personal vei fi însoțit de  doi specialiști cu experiență în dezvoltarea și conducerea grupurilor: Silvia Roxana Stoica și Tatiana Vatamaniuc care  vor  folosi metode experiențiale și tehnici de acțiune psihodramatică.

ü  Prima întâlnire a grupului va avea loc în data de 15 mai 2014.

ü  Întâlnirile se vor ține o dată pe săptămână, joi între 18:00-20:00, în strada Occidentului 44.

ü  Grupul este deschis și sunt disponibile 12 locuri.

ü  Intrarea în grup se va realiza în urma unui interviu individual.

ü  Activitatea grupului va începe după înscrierea a min. 6 participanți.

ü  Costul unei întâlniri de grup este de 50 lei/întâlnire.  

ü  Locul în grup va fi rezervat numai după achitarea unui avans reprezentând costul a 4 ședințe. 
DIN RESPONSABILITATE SOCIALA 5% DIN ONORARIUL TERAPEUTILOR VOR FI DONATI PERSOANELOR VARSTNICE SINGURE SI BOLNAVE.

Pentru a vă înscrie vă rugăm  sa ne contactati  la numerele de telefon: 0747.199.173 (orange), 0764.815.898 (cosmote), 0723.239.011 (vodafone).

Dacă simțiți că încă nu a venit timpul iertării pentru dumneavoastră, uitați-vă în jur! Cu siguranță există un coleg, un prieten sau o rudă pentru care drumul iertării s-ar putea deschide acum. Trimiteți-i în dar acest mesaj!

SAPTAMANA IERTARII- 11 martie

In spiritualitatea ortodoxa, astazi am intrat in Saptamana Alba, adica in acele  ultime 7 zile  de dinaintea Postului cel Mare care pregateste reinvierea noastra spirituala. Si nu de mult, am aflat ca aceasta saptamana este una a iertarii prin excelenta. Dar la ce ar folosi sa exersezi in mod special iertarea intr-o anume saptamana pe an?

Pentru mine acesta este prilejul de a ma conecta si reconecta cu oamenii importanti din viata mea si cu relatiile stabilite cu ei de-a lungul ultimului an. Aici ma includ si pe mine insami.Este prilejul de a cauta lumina, dar si intunericul din aceste relatii si de a ma raporta la ultima parte ca la ceva ce mi-as dori sa iasa din viata mea. De a descoperi cat am gresit constient si cat a fost  prezent inconstientul, umbra din mine in aceste erori. De oriunde ar veni, faptul de a fi ranit cu o vorba, cu un gest sau cu o decizie un om care mi-a intrat in viata, ma invita la a constientiza ce anume din mine m-a condus spre o asemenea traire si cum as putea  schimba ceva.

Dar de ce as vrea sa schimb? As vrea sa schimb pentru ca orice greseala facuta in relatie cu ceilalti este de fapt o eroare de raportare la mine insumi, la valorile si principiile  umane si divine in care cred. Si pentru ca eu cred ca o schimbare autentica a lumii este posibila doar daca incerc sa aduc eu in mine cat mai multa lumina, iar aceasta, revarsata din om in om,  sa conduca spre  trezirea si trairea inalt spirituala a cat mai multora dintre noi.  

A descoperi propriile-mi greseli m-a centrat,m-a intors spre mine insami si mi-a relevat starea de asumare a ceea ce sunt. Asta pentru ca mult timp am trait in cea mai simpla si mai inerta fiintare: aceea ca mereu altul e de vina pentru ce nu am reusit sau pentru ceea ce am gresit.Cand am inteles ca tot ce traiesc este de fapt responsabilitatea mea de adult, ca vreau si pot sa imi asum  atat ceea ce  iese bine cat si ceea ce iese mai putin bine, am avut revelatia descoperirii capacitatii personale de a ierta, de a ma ierta, de a cere iertare, de a-mi cere iertare.

Da, de a cere iertare. Saptamana Alba nu este doar un prilej pentru invocarea propriilor erori, ci este o cale crestina de a-mi cere iertare pentru ceea ce am gresit.De a o face personal,punctual sau general de la toti oamenii dragi si nu numai. Este un exercitiu de traire smerita a ceea ce s-a petrecut si mi-as fi dorit sa fi fost altfel.

O! Ati putea exclama!Si la ce ti-a folosit sa iti ceri iertare?. E un exercitiu de umilinta! Ceilalti vor crede ca esti slaba! 

Mi-a folosit inainte de toate  la a ma ierta pe mine.La a asuma ca sunt un om care greseste,dar care poate si vrea sa contientizeze asta. Mai apoi mi-a folosit la a -mi clarifica relatiile, caci , luata de valurile de peste an, unele relatii raman suspendate. Si mi-a mai folosit la ceva important. Am descoperit ca am alaturi  oameni capabili sa ofere iertare, chiar daca pentru ei greseala mea nu era atat de semnificativa. Am redescoperit ca inclusiv asupra greselii exista perspective diferite: a mea si a celuilalt.Am descoperit ca nu e suficient sa identific doar punctul meu de vedere asupra erorii, ci ca este nevoie de ambele puncte de vedere, adica sa sondez si ceea ce a reprezentant pentru celalalt o greseala din partea mea. 

Iar toate acestea m-au adus mai aprope de familia mea,de colegii mei, de prieteni sau de simple cunostinte.Si mai mult decat atat mi-au adus in suflet un sentiment inaltator:Recunostinta.

Va doresc ca Saptamana Alba sa va aduca puterea de a fi onesti cu voi insiva si chiar daca in acest an veti gasi doar puterea de a va contientiza propriile greseli, sa fiti convinsi ca timp pentru a va cere  iertare este TOT timpul!

Pe curand.
Roxana



TOT DESPRE IERTAREA DE  SINE-20 februarie

Saptamana trecuta vorbeam despre iertarea de sine. E profunda, dureroasa si are nevoie de timp. Pentru ca e un proces care implica a scoate la lumina suferinte grele, aruncate in zone inconstiente, pentru ca aminteste de perioade din viata cand ne-am fi dorit sa spunem sau sa facem  altfel, dar pentru ca nu am avut aceasta putere, ne-am invinovatit, ne-am subevaluat si ne-am nedreptatit. 

Primul pas spre iertarea de sine ar fi sa acceptam ca "atunci si acolo" am facut exact ce puteam sa facem, sa simtim si sa gandim. Cu siguranta daca am fi putut face mai mult, am fi facut-o.... 

Analizand "aici si acum" ce a fost "atunci si acolo" presupune o abordare inegala.Si asta pentru ca, pe masura ce inaintam in varsta se presupune ca ne deschidem orizontul si ne crestem puterea de a fi in lume.Si atunci, cum as putea sa ma compar, eu, cea de astazi cu eu cea de acum 20 sau 30 de ani?

Adultul si copilul traiesc lumi diferite pe care le percep diferit,iar starile de dezechilibru si incordare care produc tensiuni interioare foarte mari pot fi "digerate" si "asezate" de adult, dar,  cu siguranta, este aproape imposibil pentru un copil. Chiar si asistat, acesta va "aseza" cu o mai mare dificultate astfel de experiente, pentru ca, prin definitie,  el  vede lumea  curata si pura, iar daca ea nu i se dezvaluie astfel, orice altceva,  fie  este aruncat in zone inaccesibile constientului  pentru ca nu exista o alta capacitate(abia undeva in jurul a 7-8-9  ani se naste prima raza de constienta in om), fie  este modelat astfel incat sa devina acceptabil ("Eu sunt vinovat ca parintii mei se cearta si  ca divorteaza", "Eu sunt vinovat ca  parintii ma bat sau ma abuzeaza verbal").

Daca in astfel de situatii, nu intervine un adult care fie  nu  poate,  fie nu  stie cum, fie  nu  vrea sa ocroteasca pruncul de emotia puternica, intensa si dureroasa, culpabilitatile acestea il pot insoti toata viata-uneori fara a sti de unde provin.  Intuitiv insa,adultul acesta devine  greu de iertat, de deculpabilizat pentru ca a avut o putere pe care n-a folosit-o.Frecvent , din pacate,  aceste erori se produc pentru ca insusi acest adult nu a avut acces la o viata traita constient. Neavand acest acces a fost incapabil sa estimeze, sa anticipeze ce efecte ar putea avea lipsa lui de decizie sau de rostire asupra copilului neajutorat. 

De aceea, devenit adult, fostul copil blameaza atat de mult incat ajunge sa urasca. Sa urasca, sa respinga, sa se indeparteze....sa se insingureze, sa-si piarda increderea, sa nu mai spere.

Suferinta devine atat de mare incat nici nu mai stim cine si de ce e responsabil.Cine si de ce nu a facut si nu a spus nimic care sa fi fost atat de semnificativ incat sa protejeze , exprimand astfel iubire. E trist, dar  ajungem sa purtam cu noi incapacitatile altora(cel mai frecvent ale parintilor sau ale altor rude apropiate)de a trai constient. De aceea, va invit ca in propriul exercitiu de traire constienta  sa separati responsabilitatile, incepand cu cele personale. Responsabilitatile neasumate ale celorlalti vor fi cu greu asumate doar pentru ca sunt rostite. Incapacitatea de a le vedea este cauzata de incapacitatea de trezire personala. Pentru unii oameni aceasta poate dura intrega viata.Pentru cei care se trezesc la un  moment dat, suferinta poate insa inceta.Treptat ea poate conduce si la iertare....

Pe curand.

Roxana

RUGACIUNEA PARINTELUI ARSENIE BOCA

"O, iarta-mi Doamne atatea rugaciuni

Prin care-Ti cer doar paine si paza si minuni,

Caci am facut adesea din Tine robul meu

Nu eu ascult de Tine, ci Tu, de ce spun eu,

In loc sa vreau eu, Doamne, sa fie voia Ta

Iti cer intr-una sa faci Tu, voia mea,

Iti cer s-alungi necazul, sa nu-mi trimiti ce vrei

Si sa-mi slujesti in toate, sa-mi dai fara sa-mi iei,

Gandindu-ma ca daca iti cant si Te slavesc

Am drept sa-ti cer intr-una sa faci tot ce doresc.

O, iarta-mi felu-acesta nebun de-a ma ruga

Si-nvata-ma ca altfel sa stau in fata Ta,

Nu tot cerandu-ti Tie sa fii Tu robul meu,

Ci Tu, cerandu-mi mie, iar robul sa fiu eu;

Sa inteleg ca felul cel mai bun de-a ma ruga

E sa doresc in toate sa fie voia Ta."

Dragii mei, 

Ma straduiesc sa traiesc cu aceasta rugaciune in suflet in cat mai multe zile din viata mea ...

Aceasta rugaciune ma invita la iertare. Si-am sa va spun imediat cum am ajuns sa simt si sa vietuiesc asa.

Aud sau ma aud, spunandu-se sau spunand tot felul de idei, pareri sau opinii despre oameni, situatii , experiente. Adesea evaluari, judecati de valoare, barfe mici sau mari.In finalul unora dintre aceste spuse, invariabil se adauga:"Doamne, iarta-ma!". Da. E constiinta, simtul moral  care spune ca a evalua,a  judeca, a comenta ceea ce face, simte sau crede celalalt ,desi e mult mai usor decat a ma evalua, judeca sau analiza personal, nu este o abordare potrivita cu spiritul uman. De aceea poate, simt/simtim nevoia sa ne cerem iertare Celui De Sus!

Dar, traind perspectiva parintelui Arsenie Boca ma gandesc de ce oare sa cer atat de des iertare acolo sus? De ce sa nu duc recunostinta, iubire si grija fata de mine si fata de cei din jur? De ce sa tot gresesc desi simt  ca am gresit  semnificativ ? De ce sa cer iar, si iar,   iertare pe masura greselii?De ce  sa tot trimit strigate de ajutor cand ar fi mult mai uman si divin in acelasi timp sa incep a cere  iertare celor din jur si mie insami.

Stiu si simt ca  facand  asa, nu mai ajunge atata povara spre cer, ci lumina, iubire si nadejde! 

De ce sa fie doar o relatie unidirectionala spre Cel care ma apara de tot? De ce doar EL sa ma purifice si sa ma elibereze de poveri? Eu n-as putea sa exersez aici, intre oameni sa utilizez divinul din mine si sa i-l retrimit la fel de pur pe cat mi l-a oferit?

Eu am inceput prin a ma ierta pe mine. Dar nu va ganditi ca a fost usor si  nici ca am facut-o asa, ca un obiectiv de bifat. Am inceput prin a exersa identificarea greselii constiente(adica cu voie), dar si a celei fara de voie (dar dupa ce am comis-o, reflectand, am inteles ca a fost asa).

M-am gandit apoi cum as putea sa nu mai repet aceste greseli, la mobilurile interioare care m-au "stimulat" sa actionez intr-un anume fel si nu in altul, la istoria mea personala si la schemele, tiparele mele de a gresi. Fac si am facut aceasta calatorie  fara a intra in razboi;am inceput sa sondez partea aceea intunecata a spirirului meu fara sa ma iau cu ea la" tranta". Si ca sa pot face aceasta autodescoperire mai "obiectiva"   am primit imediat  in dar, oameni care mi-au stat si inca  imi mai stau  alaturi in acest demers  uneori  rascolitor(nu-i usor sa te uiti in suflet si in minte cu lupa), dar care in final a fost eliberator.

Acum pot sa accept ca partea aceea exista.O cunosc mai mult si mai rafinat decat acum 10 sau 15 ani. Ii recunosc aparitiile, dar pentru ca am decis sa traiesc constient, o invit sa revina la locul ei. Aproape ca ne-am imprietenit si  cred ca, asumand ca ea exista nu a mai simtit nevoia sa preia controlul.

Acum simt bucuria  evitarii constiente a greselii , nevoia din ce in ce mai rara de a adauga spuselor mele "Doamne Iarta-ma!".Ceea ce vreau sa spun nu este ca as fi devenit trufasa sau ignoranta, ci ca am  incercat , ca cel putin ceea ce traiesc constient sa fie cat mai rar sub aripa greselii.

Si ca sa fiu cat mai clara cu putinta, inchei aceasta destainurie, spunand ca asum superioritatea divina invocand iertarea, dar nu inainte de a ma fi iertat eu pe mine, constient, fara a arunca  incapacitate de fi permanent responsabila de ceea ce gandesc, simt, fac sau spun catre Bunul Dumnezeu.

Pe curand,

Roxana

Un intelept spunea ca atunci cand arati cu degetul spre cineva, ai trei degete indreptate spre tine.....