Despre prietenie

Ma gandesc frecvent ca unul dintre darurile cele mai de pret pe care le-am primit noi ca oameni este aceasta nevoie sau nevoie-dorinta de a fi conectati, de a fi impreuna. Aceasta dorinta se manifesta in diferite moduri, dar cel mai frumos si mai inaltator este acela al prieteniei.

Din pacate, alerta in care traim, solicitarile majore de a face fata acestei perioade de criza  ne indeparteaza zi de zi de bucuria  prieteniei traita constient.Ne limitam la a stabili relatii superficiale bazate pe interese marunte, dar multe, pe a comunica despre lucruri superficiale precum vremea, ce mai mancam si unde, despre magazine si filme,despre altii.

Nu mai gasim profunzimea constienta de a stabili relatii valoroase in care sa ne prezentam asa cum suntem de fapt si nu cum trebuie sa fim sau cum "da bine" sa fim, in care sa vorbim despre noi incepand frazele cu "Eu simt, eu cred, eu am gresit..."

Ne invaluim in carapacea personala si facem toate eforturile sa nu ne "expunem".Consumam multa energie pentru a "face fata",pentru a le prezenta celorlalti ceea ce credem ca au nevoie sa vada.

Si toate astea fie din teama de a nu-i deranja , fie din teama ca fiind asa cum suntem in mod real, nu am mai fi acceptati, iubiti, invitati la reuniuni si petreceri.Teama de a nu fi singuri.

Purtam masti  pentru construirea carora ne oferim toate resursele si evitam a ne dezvalui asa cum suntem.Si in fiecare zi ne insinguram.Pe noi de noi, pe noi de copiii nostrii, pe noi de ceilalti. Si astfel pierdem, pe zi ce trece, forta noastra umana si devenim robotii care fac ceea ce trebuie sa faca, spun ceea ce trebuie sa spuna, simt ceea ce este acceptat social, cred ceea ce cred sefii lor.

Dar undeva, pe drum, intr-o fractiune de secunda sau dupa ore,zile ori ani de reflectie, descoperim ca robotul acesta nu este fiinta umana la care visam sa devenim in adolescenta.Si atunci, cu vointa ce se afla inca treaza, cu forta de viata ce nu a incetat sa vrea sa se exprime, incercam sa ne recastigam pe  noi insine.

Iar iesirea din aceasta negura va fi  inca posibila atat timp mai regasim in noi putina forta constienta de a spune nu inrolarii intr-o lume lipsita de autenticitate, de spontaneitate si creativitate.

Iar primul pas este sa ne reintoarcem la prietenii nostri. La acei oameni care ne iau asa cum  suntem( doar ne cunosc de pe vremea cand nu aveam masina si nici haine scumpe), ne asculta cand suntem tristi, se bucura autentic de succesele noastre. La acei oameni  care ne pot vizita chiar si atunci cand avem dezordine in casa, care ne imprumuta cu bani chiar daca si pentru ei acestia sunt putini. Ne putem intoarce la un mediu cald si continator care sa ne reactiveze sentimentul iubirii neconditionate,sa ne incalzeasca inima si sa ne ascuta spiritul.

Doar daca ramanem conectati intre noi,doar daca aceasta conectare se bazeaza pe dragoste, pe respect si pe alteritate putem nadajdui ca lumea in care ne vor creste copii nu va fi una a robotilor.

Iar daca vom pretui prietenia la adevarata valoare la care ne-a fost  oferita de Bunul Dumnezeu si criza aceasta care este pretutindeni isi va pierde din forta ravasitoare de actiune.Si asta pentru ca prietenia nu costa bani!

Pe curand.

Roxana